„Jurnal de bancher pe drumuri“, de Codruţ Nicolau, şi-a găsit câştigătorii

Revista de suspans a ales cele mai interesante două experienţe personale cu suspans din timpul unei călătorii

Acest concurs a fost posibil datorită autorului, Corduţ Nicolau, care a oferi prin intermediul Revistei de suspans două exemplare din cartea sa Jurnal de banchet pe drumuri pentru cele mai interesante răspunsuri „la temă“, în viziunea reprezentanţilor RS.

I-am rugat pe participanţi să ne istorisească pe scurt, ca într-o însemnare de jurnal, cea mai palpitantă experienţă de călătorie pe care au trăit-o. Am înregistrat 11 răspunsuri ample. Interesante toate — fie că întâmplarea istorisită se petrecea într-un tren îngheţat cu destinaţia Paşcani, fie într-unul toropitor cu destinaţia Oradea (sau Baia Mare!), fie că naratorul se îndrepta spre o Moscovă glaciară, cu toate că el plecase dintr-o climă „temperată“, ori că ţinta călătoriei era o comună de lângă Suceava, fie că era vorba de-o îndelungă aşteptare în autogara Flensburg şi „păţita“ descoperă că bunătatea străinilor nu e doar proverbială, fie că aleea memorie duce înapoi la o întâlnire revelatoare cu Papa Ioan Paul al II-lea însuşi sau că ea duce la o surprinzătoare întâlnire cu un urs brun carpatin, fie că emoţiile apar la un terminal aeroportuar din Bordeaux cu ocazia Valentine’s Day, fie că, în urma unui drum cu trenul, numele localităţii Războieni ajunge să aducă roşeaţă în obrajii călătoarei, fie că furtul unei preţioase borsete transformă protagoniştii în homeless-i de ocazie ori că un banal drum cu microbuzul se dovedeşte a fi un prim pas pe mult mai ambiţiosul „drum al vieţii“ — toate mărturiile concurenţilor au fost interesante. Şi tocmai de aceea alegerea noastră n-a fost deloc uşoară.

Cum însă lucrurile trebuie tranşate, am socotit şi ne-am frământat — şi am ajuns să alegem câştigătoare mărturiile lui sims şi Paul Tudor. Întrucât ambele au ceva dintr-o proză scurtă atractivă, atât ca subiect, cât şi ca mod de prezentare,

Pentru conformitate, le reproducem aici întocmai:

SIMS:

Cea mai de suspans intamplare dintr-o calatorie am patit-o anul trecut de ziua indragostitilor la Bordeaux.

Mi-am dorit atat de mult sa fac din aceasta iesire una memorabila incat m-am ocupat de fiecare detaliu in parte de nenumarate ori. Sotul meu este un om care ma surprinde mereu cu fel de fel de surprize mai mici sau mai mari asa ca mi-am dorit sa-l fac si eu sa tremure de emotie. Asa ca am pus la cale o excusie la Bordeaux pentru weekend-ul de Valentine’s Day. Am facut aranjamentele, am rezervat camera la hotel, am rezervat biletele de avion si m-am apucat de bagaje. Deja imi imaginam o seara romantica in vechiul oras francez cand am pus in bagaj micile surprize pentru sotul meu.

Bagajul meu e in general un mister pentru ca niciodata nu stii ce poti gasi acolo si de asta s-a convins si politia franceza atunci cand am coborat din avion pe aeroportul din Bordeaux, motiv pentru care ne-au tras pe dreapta cam ca-n melodia celor de la Vama Veche. Foarte politicosi ne-au rugat sa deschidem bagajele si dupa ce am facut-o s-au apucat oamenii de cautat in voie. Nici prin cap nu-mi trecea ce ar putea cauta dar, cam intrasem putin in panica, mai ales ca sunt o persoana care nu prea a avut de-a face cu politia la viata mea, poate doar cand am dat de permis si cand mi-am facut actele.

Dar sa revenim la bagajul meu buclucas in care politistii francezi cotrobaiau de zor si din care la un moment dat scot lenjeria intima din matase rosie cu ajutorul bastonului din dotare si o vantura in vazul tuturor ca pe stindardul libertatii. Mai cauta ei ce mai cauta si scot la iveala o sticla de Busuioaca de Bohotin, da stiu probabil si voi ca si ei va intrebati ce cautam cu o sticla de vin de acasa tocmai in orasul vinurilor, dar ce pot spune am o slabiciune pentru acest delicios vin rose. Dupa sticla a venit randul celor vreo 20 de teste de sarcina, stiu continutul valizei mele devine din ce in ce mai ciudat dar n-am putut sa-mi refuz prietena stabilita in Franta cand m-a rugat sa-i aduc din tara dat fiind ca acolo sunt foarte scumpe. Intr-un final au gasit si ceea ce se pare ca si cautau de la bun inceput, pachetul meu cu spumant de baie, o punga de vreo 250 g cu praf alb. Pe bune ca pe moment n-am inteles ce anume gandesc nici macar cand m-au luat la intrebari referitor la punga respectiva. Ce contine? Cat intentionez sa stau un Bordeaux? Unde ma cazez? Etc. Am incercat sa le explic in franceza mea ruginita pe jumatate engleza ce contine respectivul pachet dar ori nu m-au inteles, ori nu m-au crezut pe cuvant pentru ca si-a trimis colegul cu punga la analize.

Dupa vreo 15 minute, timp in care doamna politista ne-a tot pus diverse intrebari s-a intors si colegul cu punga pe care ne-a returnat-o. Si-au cerut scuze pentru deranj si ne-au urat sedere placuta in oras apoi ne-au indicat cel mai apropiat autobuz. Plecand din aeroport spre oras, in timp ce sotul ma tachina referitor la sticla de vin si lenjeria rosie, ma gandeam amuzata ca pentru vreo jumatate de ora am fost si traficanta de droguri si teste de sarcina in Bordeaux.

*

PAUL TUDOR:

Vineri, 20 decembrie 1996
(Pagina romantata de jurnal sau ULTIMUL VAGON AL TRENULUI DE NOAPTE)

Stranie intamplare! A inceput simplu, aproape de miezul noptii, in acceleratul care ne aducea la Iasi de la Pascani. Participasem la o ultima, groaznic de lunga si cumplit de obositoare activitate didactica, prilejuita de incheierea primului trimestru scolar. (Profesori navetisti fiind, ne bucuram totusi ca prinsesem ultimul tren spre casa, care venea tocmai de la Timisoara.) Din comoditate alesesem chiar ultimul vagon, foarte slab luminat. Eram singuri. Eram doi: eu si Profa cu parul rosu.

Trenul inca stationa, cand am inceput sa-mi pun planul in aplicare. Pentru ca intuiam ca o fata tematoare e o victima sigura, am intrebat-o cu glas insidios:

– Ai citit ‚Trenul de noapte’ de Grosan?

La raspunsul ei negativ, am inceput sa povestesc. Am facut intriga chiar mai interesanta decat era, zugravind o atmosfera apasatoare si plina de tenebre. La final, dupa vreo zece minute de elocinta, Profa cu par rosu tremura. Ma si vedeam in postura de bland aparator al sufletului e sensibil, cand ea murmura cu glas rugator:

– Te poti duce sa cauti un vagon mai calduros? Am inghetat aici!

Mi-as fi dorit o alta invitatie, dar i-am facut pe plac. Chiar cand acceleratul se urni greoi din statie, am pornit prin trenul intunecat si aproape gol, inaintand spre locomotiva. Garnitura avea multe vagoane, toate necompartimentate, cu banchete de cate doua locuri plasate fata in fata, pe doua randuri, despartite de un culoar ingust.

Ici si colo dibuiam cate un calator ce parea mort in nemiscarea lui. Toti ramasesera infofoliti. Am mers – intampinat oriunde de un vag miros de urina -, dar abia dupa mijlocul trenului am gasit in sfarsit un vagon incalzit ceva mai bine, ba chiar si ceva mai bine luminat. Mai erau vreo cinci persoane inauntru, unele aproape treze, dar te puteai feri de eventualele lor priviri indiscrete. Satisfacut de succesul misiunii, m-am intors la Profa cu par rosu.

Dar nu strabatui inapoi decat vreo doua vagoane cand se produse ireparabilul. Zapacit de tangajul trenului, am fortat manerul ruginit al unei usi intermediare, din zona tampoanelor, si am ramas cu el in mana. Pe urma, spre ciuda mea mea, toate incercarile de a mai deschide usa au fost zadarnice. Ramasesem blocat la vreo cinci vagoane distanta de Profa cu par rosu.

… M-am gandit sa astept controlorul, dar la cat de pustiu era acceleratul si la cat de rar oprea in statii nu prea aveam sanse sa ne intalnim. Ma si vedeam, ca in filmele americane, escaladand vagonul si umbland pe acoperis pana la destinatie, dar am alungat repede gandul sinucigas. Mi-am zis apoi sa trag semnalul de alarma si sa ma furisez englezeste, sperand sa cada vina pe altul, dar nu am facut nici asta.

Timp de 30 de aminute, m-am chinuit sa urnesc usa in toate felurile posibile. Impingand-o, smucind-o, lovind-o cu piciorul etc. Fara succes insa. Chiar cand incepusem sa injur cu voce tare, garnitura opri in Targu Frumos, singura statie intermediara pe relatia Pascani-Iasi. Pentru ca stiam ca nu stationeaza aici decat vreo 30 de secunde, am coborat val vartej pe peron si am inceput sa alerg disperat spre ultimul vagon. Impiegatul de miscare ma privi perplex, neintelegand graba mea. Un caine negru, confundandu-ma probabil cu un hot, dadu sa ma apuce de picioare. Dar cand locomotiva suiera scurt, urcam fericit in ultimul vagon.

Profa cu par rosu stransese toate bagajele noastre intr-o margine a banchetei. Statea in picioare si din postura ei imi dadeam seama cat era de inspaimantata.

– Vai, am crezut ca ti s-a intamplat ceva, ca ai cazut din tren sau cine stie ce Dumnezeu!!! Mai ales dupa tampeniile pe care mi le-ai povestit! Bine ca te-ai intors!!

I-am povestit tarasenia, iar ea fu teribil de impresionata de tentativa mea (aproape reusita – sic!) de a urca pe acoperisul trenului. Am ramas imbratisati tot restul drumului, incalzindu-ne reciproc. A, da, Profa cu parul rosu mirosea a trandafiri!

*

Vă mulţumim tuturor pentru participare şi vă asigurăm că ne-a făcut mare plăcere să vă citim păţaniile.

Cei doi câştigători sunt rugaţi să ne trimită la contact@revistadesuspans.ro adresa poştală la care vor să primească volumul lui Codruţ Nicolau, cu autograful promis, şi un număr de telefon.

Vă aşteptăm la concursurile noastre viitoare!

Acest articol a fost citi până acum de 662 ori.