CONCURS: Câştigaţi 2 ex. „Jurnal de bancher pe drumuri“, de Codruţ Nicolau, cu autograf

Revista de suspans vă dă ocazia să câştigaţi două exemplare din volumul Jurnal de bancher pe drumuri de Codruţ Nicolau, cu autograf.

Despre concurs:

Durata concursului: din 29 octombrie până în 5 noiembrie 2013.

Ce aveţi de făcut: Povestiţi-ne pe scurt, ca o însemnare de jurnal, într-un comentariu la această postare, o experienţă personală cu suspans din timpul unei călătorii.

Cei doi câştigători vor fi desemnaţi cei care au oferit cele mai interesante comentarii, în opinia reprezentanţilor Revistei de suspans.

Câştigătorii vor fi anunţaţi pe blogul revistei, urmând să ne furnizeze adresa poştală la care doresc să primească premiul.

Despre carte:

Jurnal de bancher pe drumuri este o carte care s-a născut în timp, pe un Blackberry, în călătoriile autorului. Deşi nu se consideră scriitor în adevăratul sens al cuvântului, bancherului nu-i lipsesc talentul, umorul sau pofta de a umbla prin lume. Dacă Ioana este cea care îi face bagajul pentru a-i arăta cât de grozav e să călătoreşti, prietenii îi cer prin sms-uri noi pagini de jurnal, iar editorul – un material cu diacritice. Aceasta este, pe scurt, povestea jurnalului. Scrii cu inteligenţă şi haz.

Site-ul cărţii | Pagina de facebook a cărţii

Toate drepturile de autor sunt donate în scopuri caritabile către HOSPICE Casa Sperantei.

„Am citit.
Mi-a plăcut.
Scrii voluptuos despre o viaţă a ta ce are gust, miros, textură.
Ai un scris care cam dă chef de trăit, de iubit, de hoinărit şi de visat.
Miros de aer tare, plin de viaţă.
Scrii tandru. Scrii împăcat. Scrii cu inteligenţă şi cu haz.

Mai scrie. Aş mai vrea să citesc.
Am terminat de citit şi zâmbeam….“

–Oana Pellea

„Dacă reporterul Aristide Buhoiu avea succes pe vremuri cu emisiunea Drumuri prin memorie, bancherul nostru ar trebui să fie citit de toţi cei care n-au mai apucat-o. Care-i faza cu bancherul? Nu vă gîndiţi la cine ştie ce încostumat la paişpe ace care se dă deştept scriind despre întîlniri cu celebrităţi ale bancnotei verzi şi ale neoliberalismului anything goes. Omul e familist, e la locul lui, excursiile pe care le povesteşte nu-s nici tripuri gen albă-ca-zăpada-în-nări, nici plimbări prin păduri narative care fac paradă de conştiinţă auctorială: „fără sex, dar şi fără ceartă”. Sigur, nu-i poţi cere bancherului să fie altermondialist cu totul, să nu se ducă la ski în Austria sau să fugă de Monte Carlo. Dar skiul austriac e doar o întîlnire frugală cu o stare de agregare metafizică a naturii, iar stîncile monegasce sunt parcurse cu autobuzul de la Nisa, pentru care biletul e 1 euro (atenţie, de anul ăsta, e 1,50! – am fost şi eu).“

— Alexandru Matei

Fragmente

Alcatraz

… Mult timp, Alcatraz a colectat spuma pușcăriașilor, regula fiind „If you are bad, you go to jail. If you’re bad in jail, you go to Alcatraz“. Se spune însă că era una dintre puținele închisori unde curgea apă caldă la dușuri, ca deținuții să nu se învețe cu apa rece și să le treacă prin minte să sară ca proștii în apele congelate ale golfului, plin de curenți aleatori și rechini jucăuși și pofticioși.

Toscana

… Mi-am zis atunci că Florența e asemenea unei femei frumoase, care știe că e frumoasă și stie că şi ceilalți știu cât de frumoasă este.

Are perle lipsă la gât, un dinte stă să cadă, lângă măsele, undeva în spatele nevăzut al gurii, și părul îi e vraiște, încâlcit și slinos. Dar ochii fenomenali sunt încă prezenți, chiar dacă mai leneși, iar chipul de marmură n-are riduri încă și știe femeia că nu-i bai dacă nu se îngrijește prea tare, pentru că pețitorii îi sunt oricum cu grămezile, ciorchine la ușă.

Siena atunci mi s-a părut femeia încă nedescoperită, cu trăsături de regină, dar pas de fetiță, cu zâmbet și plete princiare, dar apropiere primitoare de străzi aerisite, ce murmură de admirație de oameni norocoși că au găsit-o.

Despre autor:

Codruţ Nicolau este un bancher ochelarist, după cum singur se defineşte.

Un om curios, aşa cum v-ar spune oricine îl cunoaşte; pasionat de job-ul în bancă (pe care încearcă să îl reinventez un pic în fiecare zi, de cincisprezece ani încoace) şi, în egală măsură, atras de atâtea alte lucruri.

„Aşa, bancher corporatist cum sunt – şi aveţi cuvântul meu că sunt aproape exemplar – îmi permit să fiu fascinat de natură, de călătorii, de cărţi bune, de actorie, de psihologie si de studiul expresiilor faciale. Am început să mă pricep la public speaking şi training, pentru că e păcat sa nu povesteşti cu ceilalţi lucrurile faine aflate.“

Acest articol a fost citi până acum de 1318 ori.


13 thoughts on “CONCURS: Câştigaţi 2 ex. „Jurnal de bancher pe drumuri“, de Codruţ Nicolau, cu autograf

  1. Stefana M

    A fost odată ca niciodată, un câmp imens dat uitării, pot să spun eu, și totuși folosit ulterior pentru ceva ce nu știam că se va întâmpla.
    Eram mică, pare-mi-se aveam 15 ani. Eram cu părinții mei, în care aveam încredere totală și cu care mă simțeam în siguranță, cu toate că am probleme cu auzul.
    În concluzia a ceea ce am scris anterior, nu știam de ce mă aflu pe acel câmp, nu știam pentru ce călătoream 12 km pe jos, nu știam de ce dau de oameni străini la fiecare pas, dar m-am lăsat dusă de val. Nu eram într-atât de curioasă să întreb, ci suficient cât să presimt ceva bun.
    Și da, aveam dreptate, am presimțit bine.. am ajuns într-un loc din câmp, plin de oameni, fie ei vârstnici, copilași, studenți, familii..care au așteptat să-l vadă pe Fericitul Papă Ioan Paul al II-lea. Partea cea mai senzațională a fost că trebuia să dormim în câmp peste noapte. A fost frumos, neașteptat de frumos, și desigur, de neuitat.

  2. Ursu George

    Intamplare interesanta…. cand am fost in excursie in zona Brasov, am intalnit ursul brun carpatin…eu numindu-ma Ursu George…

  3. IULIAN SIRBU

    10 octombrie mileniul trecut
    Sunt in drum spre Moscova, la bordul unui avion TAROM. Cand am plecat din Bucuresti, erau 15 grade Celsius si sunt imbracat doar cu un sacou subtire. Calatoria cu avionul a decurs fara incidente, chiar placut. Aterizam la destinatie si comandantul ne anunta ca afara sunt zero grade si ninge. Am simtit imediat ca inghet. Noroc ca aeroportul e modern si e dotat cu burdufuri care te duc din avion direct in cladirea aeroportului. De acolo(din interior adica) am fost preluat de autocar si nu a fost nevoie sa dau piept cu frigul rusesc.

  4. Irina Vaida

    Nicicand n-am indurat un frig mai mare ca în autogara din Flensburg. Dupa 8 ore de mers cu regionalele nemtesti si cu un bagaj cât mine de greu, singurul lucru care m-ar fi putut mulțumi ar fi fost să mă văd în Danemarca. Autobuzul care m-a adus de la gară la stația de autocare era plin de bătrânei simpatici care îmi explicau unde să merg și ce trebuie să fac, în timp ce adulții se uitau la mine cum încerc din răsputeri să urnesc valiza și să o cobor în zăpadă, cântărindu-mă din priviri, impasibili. Zărisem autocarul, ultimul transport pe ziua aceea, și mă zoream să traversez și să urc. Simțeam că am trecut deja prin destule și că merit să ajung pe un scaun, la căldură. Dar totuși se pare că aghiuță nu se plictisise de joacă: mi-a pus în fața mea niște bunicuțe plimbărețe care-și luaseră cu ele și nepoțeii în căruț – iar eu, cu politețea românească, am așteptat tăcută să mă observe că aștept în spate și să se dea la o parte. N-am stat mai mult de 30 de secunde, că s-a auzit motorul la autocar. Am privit neputincioasă, nervoasă, uimită cum îmi pleacă de sub nas și n-am avut măcar puterea să strig.
    Urmarea a fost total lipsită de romantism. În seara de 24 decembrie, eu stăteam de ore în șir așteptând un alt autocar iar când se înnoptase de-a binelea și frigul devenise o tortură insuportabilă, Nordul s-a îndurat până la urmă și mi-a trimis o rază de speranță: o daneză care dorea să ajungă în același oraș. Ea s-a desprins energică de jelania mea și a alergat direct la Biroul de Informații – cum de nu-mi trecuse și mie prin mintea înghețată o asemenea idee? A venit râzând: doamna aceea o sfătuise să-și găsească un hotel unde să petreacă ziua de Crăciun. A sunat imediat o „prietenă” care să vină să ne ia pe amândouă.
    După mai bine de o oră și-a făcut apariția: fără să o cunosc, a devenit instantaneu și prietena mea de nădejde. Le-am povestit că eram logodită, că au trecut câteva luni de când nu ne mai văzusem, că venisem cu Erasmus în Germania doar pentru el. M-au condus până la căminul lui. La final, pe când ne luam rămas bun, am aflat că cele două fete erau căsătorite – a fost, de fapt, unica mea întâlnire cu persoane de altă orientare sexuală, deși am auzit că în țările nordice multe femei se hotărăsc să „nu mai aibă nevoie” de bărbați. Mai putine pericole pentru Paul, îmi spuneau mai târziu unii, ironic. Dar eu, cu toate prejudecățile distruse, mă bucuram că pot sărbători un Crăciun românesc cu daruri și colinde. Într-o lume care îmi părea – mai la propriu, mai la figurat – întoarsă cu fundu’n sus, totuși, am avut cel mai frumos sentiment de „acasă”. Astfel, iac-am învățat și toleranța – la frig, la nerăbdare, la preconcepții, la orice!

  5. nicolae claudia

    Poate credeti ca o sa va povestesc despre vreo intamplare din gara din Londra sau de vreun tren din China…nu, nu am ajuns inca pe acolo, nu ca nu mi-as dori, dar in putinele mele calatorii, intamplari mai frumoase si mai spectaculoase nu s-ar putea intampla decat in Bucovina, frumoasa regiune in care m-am nascut si in care am copilarit si unde „imi tresara si acum inima de bucurie“, doar cand ii aud numele.
    Era o iarna geroasa, cu omatul pana la genunchi aici in Bucuresti, acum vreo 2.3 ani si reusind sa-mi iau cateva zilele libere mi se facuse dor de casa, o comuna pe langa Suceava. M-am urcat in primul tren, cu destinatie Suceava.Dupa vreo 8,9 ore, cu tot cu intarzierele de rigoare ale trenului, am ajuns in gara. Mai aveam de mers, inca nu ajunsesem acasa, ca doar ce am zis, ca stau intr-o comuna, cam 40km de Suceava. Desi se facuse intuneric, am gasit un maxi taxi, care ma dusese cam la 15 km de casa, dar avea alta ruta, asa ca a trebuit sa astept alta masina, dar cum se noptase, a trebuit sa-l rog pe tata sa vina sa ma ia, ca prin zona nu se mai auzea nici tipenie de masina, acest lucru se intampla si vara…va imaginati iarna ca nici nu avea cum sa fie altfel!!! Imi confirmase ca vine sa ma ia! Ce puteam sa fac, decat sa astept! Minutele au inceput sa curga, dar „curgeau“ greu si mult, adica trecuse inca o ora, acum se facuse noapte de-a binelea si tatal meu numai venea! Il mai sun o data, gandindu-ma ca poate a uitat de mine..dar nu raspunde, cand deodata se aud niste clopoteii. Nu-mi dadeam seama ce este, dar pe moment ce se apropia imi dau seama ca este tatal meu, venise sa ma ia…cu sania cu cai. A fost o senzatie aparte! La sanie erau agatate niste felinare, iar la capastrul cailor erau atarnati niste clopotei, ca sa sperie lupii, cum ii place tatalui meu sa spuna. A fost o calatorie de vreo ora…superba! Am ajuns acasa inghetata pe jumatate, dar cand am ajuns la gura sobei nu am putut decat sa zambesc si sa ma gandesc la frumoasele amintiri ale lui Creanga, si el era fascinat, ca si mine de altfel, de frumusetile locului.

  6. Iulia Tudoran

    21.07.2011
    Era o zi torida de vară iar eu mă grăbeam să ajung la trenul Targu Mures-Oradea deoarece stabilisem o întâlnire cu o veche prietenă care locuia în Oradea și care mă invitase la ea intr-o mică vacanță. Ca de fiecare dată, trenul era plin de persoane din diferite locuri cu diferite probleme, fiecare fiind copleșit de vremea lui Cuptor. Moleșită de la soare, m-am grăbit spre compartiment cu bagajele în mână ca să prind un loc lângă geam. Spre norocul meu în tren nu se simțea căldura sufocantă, iar asta m-a mai înviorat. Din vorbă în vorbă, m-am împrietenit dupa vreo două ore cu o doamnă din Bistrița care fusese în vizită la niște rude din Targu Mureș și se indrepta spre Baia Mare. Buimăcită am întrebat-o ce face in trenul de Oradea daca ea trebuie să ajungă la Baia Mare. Panicată că a greșit trenul, întreabă mai multe persoane din compartimente diferite încotro se indreaptă trenul, iar controlorul care tocmai iși făcuse apariția o liniști spunânu-i că e in trenul corect. Însă eu…nu eram! Am început să mă agit și nu știam ce să mă fac. Trebuia sa ajung seara în Oradea iar acum ajungeam în Baia Mare, singură și debusolată. Doamna din compartiment fiind drăguță mă invită la ea însă nu știam ce să fac, dacă să accept sau nu pentru că nu o cunoșteam. Pe moment nu găsisem altă soluție și am acceptat mai ales ca nu mai vizitasem Baia Mare. La Huedin am coborât din tren sa vorbesc la telefon deoarece acesta staționa 15 minute. Însă pe când să ma urc în tren, acesta porni. Am crezut că visez. Niciodată nu mai avusem un asemenea ghinion. Toate bagajele îmi erau în tren, iar eu aveam la mine numai telefonul și vreo 20 lei. Speriată am luat-o la fugă spre centru căutând sediul politiei. Într-un final, după mult mers ajunsesem la poliție. Tremuram și nu știam ce să fac. Ajutată de un polițist m-am mai liniștit iar când acesta îmi ceru numele doamnei din tren ca să imi recuperez bagajele, realizasem ca eu nici macar nu ii stiam numele, știind doar ca este din Bistrița și se îndrepta spre Baia Mare unde locuia fiica ei care era medic. Toata noaptea am stat în stația de poliție, iar a doua zi cu cei 20 RON și ajutată de polițist am luat trenul spre casă.
    Au trecut vreo două săptamâni în care nu mai auzisem nimic de bagajele mele, iar într-o dupa-masă bătu cineva la usă. Era doamna din tren cu bagajele! Am început să râd și atunci am aflat că numele ei era Maria. Vara aceasta mă voi duce la Baia Mare împreună cu Maria însă voi avea grija să nu mai îmi pierd bagajele. Prietena din Oradea nu uită să îmi amintească de aceasta peripeție mereu când vorbesc cu ea. 

  7. sims

    Cea mai cu suspans intamplare de calatorie este cea de ziua indragostitilor de anul trecut, de la Bordeaux.
    Mi-am dorit atat de mult sa fac din aceasta iesire una memorabila incat m-am ocupat de fiecare detaliu in parte de nenumarate ori. Sotul meu este un om care ma surprinde mereu cu fel de fel de surprize mai mici sau mai mari asa ca mi-am dorit sa-l fac si eu sa tremure de emotie. Asa ca am pus la cale o excusie la Bordeaux pentru weekend-ul de Valentine’s Day. Am facut aranjamentele, am rezervat camera la hotel, am rezervat biletele de avion si m-am apucat de bagaje. Deja imi imaginam o seara romantica in vechiul oras francez cand am pus in bagaj micile surprize pentru sotul meu.

    Bagajul meu e in general un mister pentru ca niciodata nu stii ce poti gasi acolo si de asta s-a convins si politia franceza atunci cand am coborat din avion pe aeroportul din Bordeaux, motiv pentru care ne-au tras pe dreapta cam ca-n melodia celor de la Vama Veche. Foarte politicosi ne-au rugat sa deschidem bagajele si dupa ce am facut-o s-au apucat oamenii de cautat in voie. Nici prin cap nu-mi trecea ce ar putea cauta dar, cam intrasem putin in panica, mai ales ca sunt o persoana care nu prea a avut de-a face cu politia la viata mea, poate doar cand am dat de permis si cand mi-am facut actele.

    Dar sa revenim la bagajul meu buclucas in care politistii francezi cotrobaiau de zor si din care la un moment dat scot lenjeria intima din matase rosie cu ajutorul bastonului din dotare si o vantura in vazul tuturor ca pe stindardul libertatii. Mai cauta ei ce mai cauta si scot la iveala o sticla de Busuioaca de Bohotin, da stiu probabil si voi ca si ei va intrebati ce cautam cu o sticla de vin de acasa tocmai in orasul vinurilor, dar ce pot spune am o slabiciune pentru acest delicios vin rose. Dupa sticla a venit randul celor vreo 20 de teste de sarcina, stiu continutul valizei mele devine din ce in ce mai ciudat dar n-am putut sa-mi refuz prietena stabilita in Franta cand m-a rugat sa-i aduc din tara dat fiind ca acolo sunt foarte scumpe. Intr-un final au gasit si ceea ce se pare ca si cautau de la bun inceput, pachetul meu cu spumant de baie, o punga de vreo 250 g cu praf alb. Pe bune ca pe moment n-am inteles ce anume gandesc nici macar cand m-au luat la intrebari referitor la punga respectiva. Ce contine? Cat intentionez sa stau un Bordeaux? Unde ma cazez? Etc. Am incercat sa le explic in franceza mea ruginita pe jumatate engleza ce contine respectivul pachet dar ori nu m-au inteles, ori nu m-au crezut pe cuvant pentru ca si-a trimis colegul cu punga la analize.

    Dupa vreo 15 minute, timp in care doamna politista ne-a tot pus diverse intrebari s-a intors si colegul cu punga pe care ne-a returnat-o. Si-au cerut scuze pentru deranj si ne-au urat sedere placuta in oras apoi ne-au indicat cel mai apropiat autobuz. Plecand din aeroport spre oras, in timp ce sotul ma tachina referitor la sticla de vin si lenjeria rosie, ma gandeam amuzata ca pentru vreo jumatate de ora am fost si traficanta de droguri si teste de sarcina in Bordeaux.

  8. sims

    Cea mai de suspans intamplare dintr-o calatorie am patit-o anul trecut de ziua indragostitilor la Bordeaux.

    Mi-am dorit atat de mult sa fac din aceasta iesire una memorabila incat m-am ocupat de fiecare detaliu in parte de nenumarate ori. Sotul meu este un om care ma surprinde mereu cu fel de fel de surprize mai mici sau mai mari asa ca mi-am dorit sa-l fac si eu sa tremure de emotie. Asa ca am pus la cale o excusie la Bordeaux pentru weekend-ul de Valentine’s Day. Am facut aranjamentele, am rezervat camera la hotel, am rezervat biletele de avion si m-am apucat de bagaje. Deja imi imaginam o seara romantica in vechiul oras francez cand am pus in bagaj micile surprize pentru sotul meu.

    Bagajul meu e in general un mister pentru ca niciodata nu stii ce poti gasi acolo si de asta s-a convins si politia franceza atunci cand am coborat din avion pe aeroportul din Bordeaux, motiv pentru care ne-au tras pe dreapta cam ca-n melodia celor de la Vama Veche. Foarte politicosi ne-au rugat sa deschidem bagajele si dupa ce am facut-o s-au apucat oamenii de cautat in voie. Nici prin cap nu-mi trecea ce ar putea cauta dar, cam intrasem putin in panica, mai ales ca sunt o persoana care nu prea a avut de-a face cu politia la viata mea, poate doar cand am dat de permis si cand mi-am facut actele.

    Dar sa revenim la bagajul meu buclucas in care politistii francezi cotrobaiau de zor si din care la un moment dat scot lenjeria intima din matase rosie cu ajutorul bastonului din dotare si o vantura in vazul tuturor ca pe stindardul libertatii. Mai cauta ei ce mai cauta si scot la iveala o sticla de Busuioaca de Bohotin, da stiu probabil si voi ca si ei va intrebati ce cautam cu o sticla de vin de acasa tocmai in orasul vinurilor, dar ce pot spune am o slabiciune pentru acest delicios vin rose. Dupa sticla a venit randul celor vreo 20 de teste de sarcina, stiu continutul valizei mele devine din ce in ce mai ciudat dar n-am putut sa-mi refuz prietena stabilita in Franta cand m-a rugat sa-i aduc din tara dat fiind ca acolo sunt foarte scumpe. Intr-un final au gasit si ceea ce se pare ca si cautau de la bun inceput, pachetul meu cu spumant de baie, o punga de vreo 250 g cu praf alb. Pe bune ca pe moment n-am inteles ce anume gandesc nici macar cand m-au luat la intrebari referitor la punga respectiva. Ce contine? Cat intentionez sa stau un Bordeaux? Unde ma cazez? Etc. Am incercat sa le explic in franceza mea ruginita pe jumatate engleza ce contine respectivul pachet dar ori nu m-au inteles, ori nu m-au crezut pe cuvant pentru ca si-a trimis colegul cu punga la analize.

    Dupa vreo 15 minute, timp in care doamna politista ne-a tot pus diverse intrebari s-a intors si colegul cu punga pe care ne-a returnat-o. Si-au cerut scuze pentru deranj si ne-au urat sedere placuta in oras apoi ne-au indicat cel mai apropiat autobuz. Plecand din aeroport spre oras, in timp ce sotul ma tachina referitor la sticla de vin si lenjeria rosie, ma gandeam amuzata ca pentru vreo jumatate de ora am fost si traficanta de droguri si teste de sarcina in Bordeaux.

  9. Alina S

    Mergeam cu trenul de la Cluj la Targu-Mures intr-o dimineata devreme de iarna, era inca intuneric, si oamenii din compartiment dormeau. Doar eu ma uitam pe geam, precauta, deh, sa nu cumva sa ma trezesc cu bagajele furate (mi se mai intamplase) sau sa adorm si sa pierd statia. La un moment dat, un barbat s-a trezit, s-a uitat cat e ceasul, m-a rugat sa-l anunt cand ajungem la Razboieni si s-a culcat din nou, fara sa-mi astepte confirmarea. Problema era ca eu eram la prima mea calatorie la Targu-Mures, asa ca nu stiam cat mai aveam de mers pana la Razboieni. Apasata de raspunderea picata pe nepusa masa, am iesit dupa un timp si l-am intrebat pe controlor cand ajungem la Razboieni, si el mi-a spus ca la urmatoarea statie. Usurata, m-am intors in compartiment si l-am trezit pe om, spunandu-i sa coboare. Omul s-a conformat, buimac de somn, si trenul a plecat. Dupa vreo cinci minute, vad pe geam ca ne oprim in gara RAZBOIENI! Am intrat in panica, cuprinsa de remuscari, doar omul coborase la o alta statie din cauza mea. Nu mai stiam ce sa fac, am iesit pe coridor sa iau o gura de aer, cand ma bate pe umar omul pe care-l trezisem si-mi spune: „No, vezi, domnisoara, aicea-i Razboieniul, noroc ca m-am dumirit la timp, ca altfel aveam ce mere pe jos, no, nu-i niciun bai“ si a trecut pe langa mine. De atunci ma documentez serios asupra traseului pe care-l am de parcurs.

  10. paul tudor

    Vineri, 20 decembrie 1996
    (Pagina romantata de jurnal sau ULTIMUL VAGON AL TRENULUI DE NOAPTE)

    Stranie intamplare! A inceput simplu, aproape de miezul noptii, in acceleratul care ne aducea la Iasi de la Pascani. Participasem la o ultima, groaznic de lunga si cumplit de obositoare activitate didactica, prilejuita de incheierea primului trimestru scolar. (Profesori navetisti fiind, ne bucuram totusi ca prinsesem ultimul tren spre casa, care venea tocmai de la Timisoara.) Din comoditate alesesem chiar ultimul vagon, foarte slab luminat. Eram singuri. Eram doi: eu si Profa cu parul rosu.

    Trenul inca stationa, cand am inceput sa-mi pun planul in aplicare. Pentru ca intuiam ca o fata tematoare e o victima sigura, am intrebat-o cu glas insidios:

    – Ai citit ‚Trenul de noapte’ de Grosan?

    La raspunsul ei negativ, am inceput sa povestesc. Am facut intriga chiar mai interesanta decat era, zugravind o atmosfera apasatoare si plina de tenebre. La final, dupa vreo zece minute de elocinta, Profa cu par rosu tremura. Ma si vedeam in postura de bland aparator al sufletului e sensibil, cand ea murmura cu glas rugator:

    – Te poti duce sa cauti un vagon mai calduros? Am inghetat aici!

    Mi-as fi dorit o alta invitatie, dar i-am facut pe plac. Chiar cand acceleratul se urni greoi din statie, am pornit prin trenul intunecat si aproape gol, inaintand spre locomotiva. Garnitura avea multe vagoane, toate necompartimentate, cu banchete de cate doua locuri plasate fata in fata, pe doua randuri, despartite de un culoar ingust.

    Ici si colo dibuiam cate un calator ce parea mort in nemiscarea lui. Toti ramasesera infofoliti. Am mers – intampinat oriunde de un vag miros de urina -, dar abia dupa mijlocul trenului am gasit in sfarsit un vagon incalzit ceva mai bine, ba chiar si ceva mai bine luminat. Mai erau vreo cinci persoane inauntru, unele aproape treze, dar te puteai feri de eventualele lor priviri indiscrete. Satisfacut de succesul misiunii, m-am intors la Profa cu par rosu.

    Dar nu strabatui inapoi decat vreo doua vagoane cand se produse ireparabilul. Zapacit de tangajul trenului, am fortat manerul ruginit al unei usi intermediare, din zona tampoanelor, si am ramas cu el in mana. Pe urma, spre ciuda mea mea, toate incercarile de a mai deschide usa au fost zadarnice. Ramasesem blocat la vreo cinci vagoane distanta de Profa cu par rosu.

    … M-am gandit sa astept controlorul, dar la cat de pustiu era acceleratul si la cat de rar oprea in statii nu prea aveam sanse sa ne intalnim. Ma si vedeam, ca in filmele americane, escaladand vagonul si umbland pe acoperis pana la destinatie, dar am alungat repede gandul sinucigas. Mi-am zis apoi sa trag semnalul de alarma si sa ma furisez englezeste, sperand sa cada vina pe altul, dar nu am facut nici asta.

    Timp de 30 de aminute, m-am chinuit sa urnesc usa in toate felurile posibile. Impingand-o, smucind-o, lovind-o cu piciorul etc. Fara succes insa. Chiar cand incepusem sa injur cu voce tare, garnitura opri in Targu Frumos, singura statie intermediara pe relatia Pascani-Iasi. Pentru ca stiam ca nu stationeaza aici decat vreo 30 de secunde, am coborat val vartej pe peron si am inceput sa alerg disperat spre ultimul vagon. Impiegatul de miscare ma privi perplex, neintelegand graba mea. Un caine negru, confundandu-ma probabil cu un hot, dadu sa ma apuce de picioare. Dar cand locomotiva suiera scurt, urcam fericit in ultimul vagon.

    Profa cu par rosu stransese toate bagajele noastre intr-o margine a banchetei. Statea in picioare si din postura ei imi dadeam seama cat era de inspaimantata.

    – Vai, am crezut ca ti s-a intamplat ceva, ca ai cazut din tren sau cine stie ce Dumnezeu!!! Mai ales dupa tampeniile pe care mi le-ai povestit! Bine ca te-ai intors!!

    I-am povestit tarasenia, iar ea fu teribil de impresionata de tentativa mea (aproape reusita – sic!) de a urca pe acoperisul trenului. Am ramas imbratisati tot restul drumului, incalzindu-ne reciproc. A, da, Profa cu parul rosu mirosea a trandafiri!

  11. Alina T

    Scriu de pe o banca anonima din parc. Azi, in cea de-a doua zi a calatoriei mele alaturi de Laura (fata pe care abia am cunoscut-o), am avut parte de o experienta neasteptata si am inteles ce inseamna sa fii un om al strazii.
    La inceput a fost o zi superba in care am schimbat pareri, am vizitat locuri interesante si am servit mancare traditionala. Ea a facut o multime de fotografii si parea fericita.
    Spre seara, ne pregateam sa mergem in camera de hotel, dar ceva groaznic s-a intamplat. Nu stiam daca pot avea incredere in Laura si nici nu vroiam sa-i ranesc sentimentele, insa am indraznit sa o intreb daca mi-a vazut cumva borseta. Dupa cateva clipe s-a albit la fata si a inceput sa caute nervoasa alaturi de mine borseta in care tineam amandoi actele, banii, biletele de avion, telefoanele, cheia camerei de hotel si alte maruntisuri. Amandoi stiam ce inseamna pierderea borsetei.
    Nu imi amintesc ce s-a intamplat. Unde am pierdut-o? Sau mi-a fost furata? Oare am uitat-o pe masa de la restaurant?
    M-am simtit pierdut intr-o tara straina, alaturi de o persoana straina. Fara biletele de avion, nu ne putem intoarce in tara. Fara documente si bani, situatia e ingreunata si mai mult. Nu mai avem nici macar telefoanele sa putem contacta pe cineva sa ne ajute cumva.
    Prima oara am crezut ca a facut ea vreo gluma si a ascuns-o. Apoi, trebuie sa recunosc, mi-a trecut prin gand ca mi-a furat-o ea si a pasat-o vreunei persoane necunoscute de mine. Dupa cateva ore de cautari, in care am refacut traseul turistic de azi, am inteles ca Laura nu are vreo legatura cu pierderea borsetei si este la fel de speriata si neajutorata ca si mine. Dezamagiti si obositi, am decis sa mergem spre hotel si sa ii rugam sa ne ajute. Nu putem dormi pe strada.

  12. Bumbaru Daniel

    E inalta, satena si foarte draguta. Din cand in cand schimba pagina cartii pe care o studia de ceva vreme si uneori chiar se amuza pe baza randurilor citite. Eram doar la cateva locuri distanta de fata ce ma fermecat cu chipul ei angelic in drumul nostru lung catre mare. La inceput o priveam pe furis, dar cand privirele noastre s-au intersectat, am stiut ca ea este fata pe care o caut. Surasul de pe buzele ei trandafirii mi-a inseninat chipul si fara sa mai ezit am imtrat in vorba cu misterioasa domnisoara care citea romanul lui Danielle Steel intitulat „Surprizele vietii“. Am luat asta ca pe un semn divin si in timp ce purtam o discutie banala despre viata, microbuzul opreste brusc, intrucat ,in fata noastra, un accident de masina avuse loc. Din fericire nu a fost ceva foarte grav, victimele scapand doar cu cateva leziuni si zgarieturi minore. Accidentul ne apropriase si mai mult, distrugand toate barierele in comunicare ce stateau lejer pana nu de mult intre doi oameni care se intalnesc pentru prima data. De atunci si pana acum nu s-a schimbat mai nimic… inca mai calatorim impreuna in drumul vietii sperand sa atingem apogeul fericirii.

Comments are closed.